Unsoare pe pâine.

Una dintre cele mai duioase povești cu mâncăruri de demult pe care am auzit-o în ultima vreme este despre o bunică și nepoțica ei, aflată la vârsta aceea minunată unde oamenii mari sunt așa ca niste icoane urieșești, care dețin toate tainele și cheile acestui pământ.
– Bunica: Să-ți dea maica ta să guști bunătate de pâine de casă prăjită, cu unsoare pe ea?
– Copila (uimită): Cu un Soare?
– Bunica: Da. Am ras pe ea și un cățel de usturoi înainte.
– Copila (uimită de tot): .. un cățeeel?

În doi timpi și trei mișcări bunica întinde unsoarea în strat potrivit peste felia de pâine, presără un pic de sare și-un praf de boia dulce și i-o dădu nepoțicii să încerce. Cu ochii mari de plăcere, cu gura plină și cu întrebările rămase fără răspuns, în aer, copila învăța de la muma maicii ei una din primele taine ale bucătăriei tradiționale românești: simplitatea. Mâncărurile noastre românești au acest dar. Cu doar câteva ingrediente bine alăturate poți recreea un paradis culinar. Cel al copilăriei. Rețetele sunt la îndemână dacă știi unde să cauți. Nu trebuie să mai inventezi colțul mesei. 

Iar ce caută soarele în unsoare și de ce bulbii de usturoi se mai cheamă și căței, va afla copilul mai târziu, la limba română. Acum, la masă, sunt doar fleacuri lingvistice. Cine-și mai bate capul cu subtilități ale limbii atunci când din mâinile bucătăresei ies așa minunate comori gustative. Să puneți la socoteală, vă rugăm, bunăoară și pe suratele bune ale unsorii pe pâine: jumările, carnea și cârnații topiți în untură, slănina afumată cu boia. Sau șunca. Adică slănina ținută la sare, apoi fiartă cu mirodenii și după aia dată la afumat. Cu ceapă, brânză și-o pălincă, două pe margini, să-i meargă vestea de cel mai simplu praznic românesc, reînviat acum, de sărbători.

Unora s-ar putea să nu le placă prea mult tabloul nostru și să strâmbe din nas la atâta ˝ grăsime˝  pe care nouă ne vine de-adevăratelea să o ridicăm la rang de artă culinară. Lor nu le dorim decât să-i încerce Soarta o singură dată, cu o slană din Ardeal, de-aia cu ceva carne pe ea (luată de la gâtul suinei de sacrificiu), fiartă în zeamă de varză, afumată corespunzător sau tăvălită bine în boia dulce (sau iute, după noroc). Sau să-i poarte Cine ne poartă pe toți, prin Bucovina cea Dulce și să apuce un mic dejun cu carne și cârnați de la garnița cu untură topită. Re-prăjiți doar un pic, alături de niște ouă proaspete și cu acompaniament de murături. Ori de gogoșari sau ghebe în oțet cu miere. Și cu niște pâine albă, proaspătă, caldă și pufoasă precum cozonacii de Crăciun. 

Celorlalți, care cred ca noi, că pericolele ascunse în grăsimi sunt mult prea mult exagerate de gardienii-nutriționiști ai sănătății mondiale (ce zicem noi aici? universale chiar), celorlalți, ziceam, le dorim bucurii multiple, născute din cărnurile și grăsimile de porc. Știm noi la sigur că sunt și sănătoase și delicioase. Și poftă mare și bună le mai dorim, și-nchinăm în cinstea lor o țuică fiartă cum numai la noi găsești. Că, uite, se termină anul cel vechi și vine altul nou-nouț și e vreme de sărbătoare în toate casele românilor care știu să trăiască omenește și să prețuiască obiceiurile și tradițiile lăsate moștenire de părinți, bunici și străbunici. 


Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Salvează-mi numele, adresa de e-mail și site-ul web în acest browser pentru data viitoare când comentez.

X