De Ignat. Sacrificiul porcului.

Porcul Sfânt.

Doar câteva zile au mai rămas până la Ignat și o săptămână până la masa de Crăciun. Motiv temeinic să închinăm și noi de azi înainte multe, multe rânduri și vorbe de duh obiceiurilor și rânduielilor românești. Am spus de la începutul blogului (și o să vă reamintim de câte ori vom avea ocazia) că ne-am apucat de această treabă complexă, gastronomia, cu multe obiective în minte legate de tainele ei, dar dacă ar fi să-l zicem pe loc, pe primul care ne vine în minte, el nu poate fi altul decât bucătăria românească. Și asta pentru că de prea multe ori am auzit în jurul nostru (recunoașteți!) că n-ar fi așa un lucru mare, că e plină de influețe, că n-are preparate specifice ș.a.m.d.

Din locul de unde privim noi lucrurile astea, treaba stă exact pe dos. Adică dacă ai puțintică răbdare și mai multă pasiune pentru mâncăruri și arome (la fel ca noi) vei afla (și de aici) ce comori stau ascunse în lăzile de zestre ale istoriei gastronomiei noastre naționale. Scoatem astăzi de la naftalină și comentăm câteva obiceiuri strămoșești legate de ritualul sacrificării celei mai apreciate orătănii din bătăturile gospodarilor: porcul. A sacrifica, verbul, vine evident de la sacru, sfânt adică. Dar cine-și mai bate capul astăzi cu astfel de detalii? Să mai adăugăm la această lipsă de atenție și gălăgia modernistă? Aia care prinde doar la mofluzi fuduli și mofturoși de rit european, care (din ignoranță crasă, vă garantăm) asociază acest obicei milenar cu termeni ca barbarie, înapoiere, lipsă de civism ș.a.

Dar cine e Crăciun și ce ne-a apucat cu atâtea găteli pentru dumnealui?

De Ignat, adică pe 20 decembrie, la noi, la români se taie porcul pentru a pregăti cea mai importantă masă din an, cea de Crăciun. Porcul domesticit de om încă din zorii civilizatiei este cunoscut și menționat ca animal sacru (destinat sacrificiului) în scrierile Egiptului faraonilor,  în mult-prea-civilizata Grecie antică și în strălucitorul și de gastronomie europeană dătătorul, cel-mai-marele Imperiu Roman. Creștinismul ce le-a urmat (în partea Europeană, desigur) a asimilat această sărbătoare ˝ barbară˝  și a asociat-o cu maximă naturalețe cu nașterea Domnului. Dar, cumva, aproape inexplicabil, numele i-a rămas neschimbat. Crăciun. Cum? Cine este acest domn venerabil, moș-strămoș, bunic unic, am zice noi judecându-l după vârstă și după dalba barba albă? Al cui bunic este el? 

Nu ne-am propus, cum știți, să intrăm prea mult în alte zone, ca teologia sau mitologia popoarelor, căci avem alte treburi mai savuroase. Dar nu avem cum să lăsăm să ne scape semnele care ne arată ROSTUL, rânduiala după care vom găti, nu-i așa? De aceea mai punem aici doar o informație și jumătate despre celebrul Moș, ca să știți cu cine avem de-a face. În culturile pre-creștine, Crăciun era zeul Tată al tuturor zeilor și se serba tot ca acum, iarna, tot cu sacrificiul porcului. Iar mama lor, a tuturor zeilor era Gaia (Dochia, pe aici pe la noi). Dumneaei simboliza nașterea. Nu-i așa că pare simplu?  Se serba cu petrecri de primăvară, prin aprilie de obicei. Tot cu un sacrificiu, dar cu alt fel de animal, mai tânăr, mai proaspăt, mai alb, mai al oii. 

La greci, de exemplu, Tatăl zeilor mari (Zeus, Poseidon și Hades) era și el bătrân de tot și purta numele de Cronos. Și era ceasornicar, parcă… Glumim, desigur. Și vă lăsăm să găsiți singuri 5 diferențe (sonore) între Cronos și Crăciun.

Crăciunul la români.

Acum, că ne-am împăcat un pic și cu sufletul sacrificatului, gândind că asta e soarta lui și oricum nu prea are de ales, să trecem la fapte. Datina de Ignat (Sf. Ignatie Teoforul – cel purtat de Dumnezeu) zice că e musai să cureți bine locul unde se taie porcul, să desenezi un cerc jur-împrejur (exact ca romanii, strămoșii noștri la altare), să-l așezi musai cu capul spre răsărit și să-i faci cu cuțitul o cruce mare în frunte și s-o presari cu sare mare. Se zice din bătrâni că după Ignat porcul slăbește, că nu-i mai merge bine, că-i trece sorocul și nu-i mai ia Ignatie sufletul să-l ducă la Domnul. Așa că trebuie să tocmești din timp parlagiul (măcelarul) să nu se întârzie cumva la cele sfinte. 

După tăiere, festival, treabă multă cu dichisuri nenumărate și greu de povestit. Nu de-alta, că ați văzut că ne place, ci pentru că sunt cam diferite ușor de la o zonă la alta și ne vine s-o luăm pe rând. Mâncărurile însă, (ce minunat!) au denumiri comune, semn al unității lingvistice și gastronomice a acestui popor: cârnați, caltaboși, tobă, piftie, sângerete, jumări, chișcă, carne topită în/cu untură, șuncă de toate felurile, fiartă, afumată, coaptă, slănini date la fum, în saramură sau fierte cu boia și bineînțeles bucuria tuturor copiilor, șoriciul proaspăt.

Le puteți găsi pe fiecare dintre ele și în secțiunea rețete, într-o colecție dedicată sărbătorilor noastre românești. Vor avea alături pe celelalte preparate tradiționale precum cozonacii regulamentari de Crăciun, prăjiturile tradiționale de iarnă, vinul și țuica (fierte, desigur, cu mirodenii), salate festive și ciorbe ca de leac. Că e vreme destulă până la Sântion să tot povestim și să gătim. Vom trage spuza discuțiilor tot la gusturi și arome, la mirodeniile și condimentele noastre fără de care nu credem că ar fi posibile zilele astea înmiresmate. E pur și simplu de neimaginat sarmaua fără cimbru, cârnații fără piper sau usturoi, sângeretele sau caltaboșul fără ienibahar, toba fără dafin, sau slănina fără boia. 

Iar cum nu se poate Crăciun fără miros de brad în casă, fără cadouri pentru cei mici, tot așa n-au cum lipsi nici aromele de scorțișoară, de portocală, de vanilie sau de rom din amintirile noastre, legate de zilele astea magice care preced Anul cel Nou. Pentru cine nu știe încă, să afle de aici că Anul Nou era numit pe vremurile cele bune și gustoase, dar pierdute în viteza secolului trecut și Crăciunul Mic, Fratele Crăciunului sau Sânvasâi (Sfântul Vasile cel Mare). Alte găteli atunci, alte obiceiuri, alte rânduieli fixe. O să o ținem tot așa până toooocmai până la Iordănitul Femeilor, de Sfântul Ion, pe 7 Călindar. Sau Gerar, sau Ghenarie. Dezvoltăm subiectul etimologic atunci, în ălt-an, fix la vremea lui, cu capacele duduind peste oale și bine înfipți la cădură, prin bucătării, ca stafidele prin cozonac.

Gătiți fericiti!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Salvează-mi numele, adresa de e-mail și site-ul web în acest browser pentru data viitoare când comentez.

X