Floarea soarelui își are originile geografice in zona dintre America Centrala, sudul Mexicului și insulele Antile. Mult timp s-a crezut că Peru ar fi țara de origine, pentru că un istoric al veacului XIV denumit-o „Floarea de aur a Peru-ului”. Nu există însă dovezi clare asupra cultivarii florii-soarelui în epoca pre-columbiană.
Folosită încă de la început ca o sursă naturală de grăsime, floarea-soarelui cultivată de incașii care au fost cei dintâi cultivatori și adoratori ai plantei solare. Importanța sa în ceremonii este confirmată si de prezenta numeroaselor sculpturi în aur și a imaginilor enorme cu această floare în templele incasșe.
Odată cu descoperirea Americii, planta a ajuns și în Europa. Spaniolii au fost primii importatori ai florii-soarelui, la începutul secolului al XVI-lea, folosind-o ca plantă ornamentală. Se spune ca englezii au fost primii care au extras ulei de floarea-soarelui, mult mai târziu, în 1716.
De-abia in secolul al XVIII-lea apar mentionari scrise. Într-una dintre călătoriile sale în vest, Împăratul Petru cel Mare al Rusiei a fost fascinat de această floare și, la întoarcere, a adus semințe de floarea-soarelui. Floarea-soarelui a devenit una dintre cele mai populare surse de ulei vegetal, devansând soia, palmierul și rapița.
În frunzele de palmier, în boabele de soia, în semințele de bumbac, de cânepă, de dovleac ori de susan, în discurile negre și bogate ale florii soarelui, în tecile de rapiță, în mugurii boabelor de porumb, sub coaja tare a nucii de cocos, în pulpa fructului de avocado sau de argan, în măslinele amărui sau în tărâțele de orez, în minunatele alune, nuci sau migdale, chiar și în minusculele semințe de muștar sau în florile de șofran.
Cu mare drag de datini și tradiții românești, ne povestesc mereu bunicii nostri de mijloacele lor de muncă și de unelte aproape uitate, folosite la rânduiala treburilor zilnice. Și cum în vremurile de odinioară, gospodarii nu-și permiteau sș iroseasca mai nimic, găseau mereu metode uimitoare de a folosi toate resursele din ogradă. Mari crescători de animale, foloseau untura rămasă după sacrificatul oilor și al viteilor nu doar în mâncăruri gustoase, ci și pe post de combustibil pentru luminat (opaițul) sau în producția săpunului de casă.
Pe cei ce cultivau floarea-soarelui ori aveau producții mari de nuci sau bostani îi cunoștea tot satul, căci, zic bunicii, aceia aveau piua în curte și erau negustori de ulei vegetal.
Când am auzit prima oară de piuă sau pivă, ne-am tot minunat de ce mașinărie aparte au construit mșteșugarii români. Sătenii care faceau ulei la piuă chemau neaparăt la ajutor câțiva vecini vânjoși, cu drag de muncă, pentru că mecanismul masiv era acționat manual. Primul pas către uleiul fin de floarea-soarelui era separarea miezului de coajă: semințele se puneau într-o pâlnie care, acționată de o roata înaltă de un metru, de curele și de o manivelă, le zdrobea bine și le lăsa să cadă deasupra unei site. Miezul seminței se cernea, iar cojile rămase erau folosite mai târziu la nutrețuri pentru animalele din gospodărie. Făina cernută era apoi umezită ca să nu se ardă la prăjit și se punea la foc mic într-o tigaie mare, vreme de jumătate de ceas.
În următoarea fază, meșteșugarii puneau făina de semințe pe niște ștergare zdravene prinse în piuă. Un soi de filtru, cum i-am zice noi azi. În scobitura unei bârne groase din lemn, adică în piuă, erau puse țesăturile cu făină, presate apoi de un popic greu și înalt de aproape un metru. Într-o parte, o altă bârnă forma un fel de cumpănă, fiind înțepenită la capăt într-o grămadă de bolovani. Doi barbați zdraveni, adunați la clacă, învarteau bârna, lăsând tot mai mult greutatea bolovanilor peste popicul de pe făină. Astfel iesea uleiul presat, dens și auriu de, zic bunicii, ți-era mai mare dragul să-l pui pe mesele de sărbătoare. Turtele rămase după presare erau însă departe de a fi secate de tot uleiul.
